VĂ MAI AMINTIȚI DE EI?

Am contactat câteva persoane care au practicat cândva Ashihara-Karate și au constituit la momentul respectiv un nume în acest sport, pe care le-am rugat să-mi trimită câteva rânduri despre ce a reprezentat pentru ei acest stil de arte marțiale, cu ce i-a ajutat în viață și ce le lipsește cel mai mult din acea perioadă. Așadar, vă propun o întoarcere în timp…

CĂTĂLIN BADEA: Am început artele marțiale când încă percepția generală era formată din filmele cu Bruce Lee, la vremea aceea practicanții fiind priviți ca niște super-oameni. Recunosc că la asta tindeam și eu! Dar de îndată ce intrai într-o sală, realizai că practicanții erau, de fapt, niște oameni care-și formau fiecare abilitate doar cu foarte multă muncă, iar în spatele fiecărei tehnici stăteau multe ore de antrenament. Cum aspectul competițional aproape că nu exista, tot ce făceai era strict pentru satisfacția personală. Sursele de informare erau foarte limitate, în afara unor reviste de profil greu de găsit și cu informații de multe ori contradictorii. Am făcut multe greșeli, însă omul din greșeli învață! Am învățat prin încercare și eroare ce merge și ce nu. După peregrinări prin câteva stiluri, m-am regăsit în Ashihara-Karate. Era pentru mine! Avea mult mai mult sens decât orice altceva încercasem până atunci. Tehnicile erau logice și înțelegeai de ce trebuie să le faci, fără „înfloriri” și „misticisme”. Mi-a plăcut provocarea de a-mi testa limitele și de a găsi metode prin care să devin mai bun. Iar partea frumoasă era că aveai ocazia ca la fiecare antrenament să vezi cât de bun ești cu adevărat. Live, full-contact! Mai mult, m-a încântat faptul că am descoperit a doua familie, formată din oameni cu aceeași pasiune ca a mea, cu care am legat prietenii care și acum, după 25 de ani, încă rezistă. Iar când mi s-a dat șansa să predau, să transmit mai departe ce am învățat, am descoperit o a doua dimensiune a antrenamentului. Faptul că explicam altora și căutam modalități de a-i face să înțeleagă m-a ajutat pe mine însumi a înțelege totul la un alt nivel. Dincolo de toate, consider că practicarea stilului Ashihara-Karate a contribuit la descoperirea multor aspecte care mi-au folosit ulterior. Am învățat să fiu atent la detalii, să relaționez cu oamenii din jurul meu, să strâng din dinți atunci când mi-e greu știind că limita e, de cele mai multe ori, cea pe care noi înșine ne-o impunem și că, după ce crezi că ai ajuns la punctul în care nu mai poți, de fapt mai ai puțin. Iar acel puțin, de foarte multe ori, face diferența între a pierde și a învinge. În final, consider că pregătirea din sala de Ashihara-Karate a fost una dintre cele mai importante lecții pentru viața de care am avut parte și sunt recunoscător tuturor celor care m-au învățat și care mi-au fost alături.

RADU MUSTEAȚĂ: Ashihara-Karate a apărut în viața mea destul de devreme, la vârsta de 6 ani, devenind în scurt timp prima și cea mai mare pasiune pe care am avut-o vreodată. Mi-am dedicat o bună parte a timpului meu liber acestui sport, mai ales în primii ani de practicare, dar nu obligat de părinți, ci din plăcere și dorință de a progresa de la un antrenament la altul. Pot spune fără să exagerez că Ashihara-Karate a reprezentat „unealta” care m-a construit din punct de vedere al personalității și care mi-a oferit majoritatea calităților pe care le dețin astăzi. Acest stil de arte marțiale m-a educat, m-a învățat respectul, perseverența și disciplina. În prezent, cel mai mult îmi lipsește colectivul. Am avut norocul de a cunoaște câțiva oameni cu care încă țin legătura (după 14 ani), unul dintre ei fiind chiar antrenorul meu, omul care – pentru mine – reprezintă tot ce e mai bun în Ashihara-Karate și care mi-a influențat cariera sportivă și personalitatea în cel mai benefic mod posibil.

MARIUS BORTIȘ: Artele marțiale, în general, și Ashihara-Karate au fost și continuă să reprezinte pentru mine cel mai bun prieten: îmi oferă siguranță, primesc cele mai bune sfaturi în situații de criză și tensiune. Cine cunoaște și respectă cu adevărat Ashihara-Karate se va simți un om puternic și bun. Acest stil mă ajută să fiu receptiv și să nu cedez chiar dacă mă aflu „în genunchi”, să mă ridic și să caut calea spre succes. Îmi lipsește enorm din perioada când eram activ faptul că eram foarte uniți și căutam întâi progresul, apoi interesul (în prezent nu mai știu care este ordinea). Încă păstrez relații bune cu sensei Gheorghe Toderici, sensei Nicu Dascălu și sensei Liviu Tăbăcaru.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *