SCRISOARE CĂTRE NIKO

Dragă NIKO,

Am pășit întâia oară într-o sală de Ashihara-Karate într-o zi de sâmbătă a lunii aprilie 1995, la Colegiul Național Matei Basarab (din București). Atunci aveam aproape 11 ani. Am aflat despre acest stil de arte marțiale datorită unui fluturaș primit de la sensei Petrică Bulmagă. Eram mulți în grupa aceea la început. Peste o sută! Îmi doream și eu, ca orice alt copil, să fiu ca Bruce Lee. Îmi doream să fac tehnicile lui prin săritură. Dacă întrebai ce e Ashihara-Karate, aproape toți spuneau că derivă din Kyokushin, un stil full-contact. Vezi tu, pe vremea aceea nu aveai o identitate proprie în percepția noastră.

Am intrat în formație și am aflat în scurt timp că lucrurile sunt altfel față de cum mi le imaginasem. Dar am continuat. Probabil datorită colectivului, nu a antrenamentelor, deoarece erau foarte grele. Iar eu eram doar un copil. Căutam joaca, nu lucruri serioase precum toate pozițiile și loviturile care-mi erau arătate. Am evoluat ca oricine altcineva prin perseverență, chiar dacă de multe ori îmi era teamă. Se punea accent pe multă forță și duritate fizică. Țin minte că odată ne-a vizitat un sensei de la Brașov. Ne-a pus să stăm în „kiba-dachi” o perioadă lungă de timp. Se plimba printre noi, iar când a trecut de mine, eu m-am relaxat și de nicăieri am încasat un „gedan” de toată frumusețea. M-am lovit de podea, pentru că atunci nu aveam tatami. Chipurile, pedeapsă! M-am ridicat și am continuat.

Pe vremea aceea, al meu sensei își lega al lui kimono cu o centură maro, însă avea voința de a pune bazele a cât mai multor săli de karate în București. Era mereu în sală cu noi, deși începuse să-și formeze instructori. Făcea naveta București-Brașov, dar acest lucru aparent nu-l deranja. Probabil se bucura când ne vedea cum creștem, că progresăm și devenim uniți. Ca o adevărată familie! Înaintam în grade. Participam și în cantonamente (picanterii din cantonamente aici). Vara ne antrenam în parcuri sub privirile curioase ale oamenilor…

Apoi s-a întâmplat că un anumit sensei, pe nume Necula, a decedat. Și am trecut pe alt club, urmându-mi antrenorul, la fel cum au făcut și colegii mei de atunci. Știi NIKO, e vorba de emoția ce creează acea legătură dintre oameni, nu despre organigrame și alte chestiuni pe care tu ni le comunici în prezent. Pentru că la momentul acela noi nu știam de tine și, sincer, nici nu ne-ar fi păsat. Acum nouă, sportivilor, ne pasă doar pentru că ne impui condiții să participăm la campionatele mondiale. Dar altfel…

A venit anul 1999 și, surpriză!, se organizează prima ediție din toate timpurile a cupei clubului, într-o sală din cadrul Liceului Dimitrie Bolintineanu (București). Probele kata (doar individual) și kumite. Arbitrii: sensei și instructorii lui (printre care Valentin Ștefan, Cătălin Badea și, cred, singurul care încă mai profesează, Vasile Bulmagă). La proba de kata am luat locul al doilea, cu o execuție care, acum, după mulți ani, revăzând-o, mi-ar fi rușine să mă înscriu într-un concurs. Dar ăsta era nivelul tehnic de atunci! Nu ne concentram pe finețe, ci pe multă muncă pentru a ne dezvolta spiritul de luptător. Podiumul (care n-a existat, ci doar am fost aliniați unii lângă alții) a fost completat de Silviu Sandu (locul întâi) și un băiat pe nume Aurel (locul al treilea). După premierea de la kata, a urmat proba de kumite, iar în semifinală am întâlnit un adversar care era, fără să exagerez, dublu față de mine. Organizatorii i-au cerut chiar un act de identitate ca nu cumva să fi ajuns din greșeală în categoria din care făceam parte. Ghinion! Avea vârsta potrivită. Ce să facem acum? Pai… luptăm. Asta e! Și, nu știu prin ce minune, am reușit să-i dau un „mawashi jodan” și așa am intrat în finală, unde l-am avut ca adversar pe un prieten de la sala mea, Ionuț. Aceasta este povestea primei mele competiții câștigate!

Primul campionat național a avut loc în anul 2001 și de atunci până în 2007, când eram decis să închei socotelile cu acest sport, am acumulat 13 medalii în toate competițiile. Poate numărul pentru tânăra generație nu impresionează, dar atunci aveam numai trei competiții anual…

NIKO, hai să-ți povestesc puțin despre cum am reușit să formez o echipă de kata așa puternică. Nu cred că te interesează, dar o să-ți explic la final de ce am ales să-ți relatez aceasta. Există logică, îți promit! A fost un campionat național de kata, în 2005, și după ce toți sportivii și-au expus dibăciile tehnice, în afară de unul, mă aflam pe locul al treilea. Bineînțeles că aveam emoții! Pășește pe tatami Adrian Vlăsceanu, pe atunci instructor la Oltenița, și practic am… înghețat! Avea o tehnică absolut curată, peste a mea, însă arbitrii au decis să păstreze ordinea de dinainte de execuția lui. Eu am rămas plăcut impresionat de el, nu-l cunoșteam, m-am dus, l-am felicitat și i-am făcut invitația ca la ediția următoare să facă echipă cu mine și Laurențiu Iliescu. A acceptat! Așadar, în 2006, Adi făcea naveta Oltenița – București ca să se antreneze cu noi. Din păcate, în acel an, am obținut doar locul al doilea, însă în 2007 ne-am luat revanșa.

Mă urmărești în continuare, NIKO?

Din 2007 și până în 2010 n-am mai făcut deloc sport. Începusem să am obiceiuri culinare proaste și m-am îngrășat foarte mult. Astfel am decis să reintru în sala de antrenamente. Mai mult fitness decât karate. Dar în anul 2011 s-a anunțat primul campionat mondial de Ashihara-Karate, ce urma a se desfășura în București. Am luat decizia de a participa. Și am refăcut echipa! Și am tot câștigat… o ediție… două… aproape și pe a treia… A intervenit rutina, iar antrenamentele noastre nu mai aveau aceeași concentrare. Nu știu ce mi-a venit, dar am recitit regulamentul de concurs valabil atunci și, hopa!, se preciza că o echipă de kata poate fi formată din minimum trei sportivi și maximum cinci. Am vorbit cu colegii mei (deciziile noastre mereu s-au luat în consens total, nu majoritar) și așa a apărut Daniela Vîrză. Astfel am rămas până acum singura echipă campioană mondială în formulă de patru (pe pagina principală a blogului se poate vedea execuția noastră din Ungaria 2014). Ar fi urmat kata sincron în cinci membri, dar tu, NIKO, ai stricat totul prin regulamentele mereu schimbătoare (ca să onorez promisiunea de la care am început).

M-a deranjat lipsa ta de viziune și de implicare, dar am continuat să fiu membru al tău. Și m-am retras când tu mi-ai acordat centura neagră 2 Dan. NIKO, cunoști mulți sportivi (nu antrenori, oficialități, împărați, regine, prinți și prințese) care să dețină, în România, gradul acesta? Nu căuta în baza de date cum s-a întâmplat când mi-ai cerut seria de la card. Cu siguranță nu m-ai recunoaște dacă m-ai întâlni pe stradă, însă crezi că sunt un „fake Ashihara”, deși nu vrei să stabilești un dialog cu mine pentru a clarifica anumite aspecte.

Eu ți-am relatat despre mine. Acum e rândul tău. Spune-mi, te rog, ce ai făcut tu din anul 1995 și până în prezent. Personal, am aflat de existența ta datorită unui seminar organizat la Izvorani, după care te-am văzut de fiecare dată stând în spatele unei mese la campionatele mondiale. Aștept cu interes povestea ta. Poate în felul acesta ne cunoaștem mai bine…

Cu stimă,

Al tău, AK MASTERS.

PS: Sper să nu mă fi întins prea mult cu vorba, căci mi-am amintit de o înștiințare pe care mi-ai trimis-o că trebuie să-ți plătesc taxele până la finalul anului. Mă grăbesc că poate așa îmi vei răspunde la niște întrebări pentru a publica acel interviu de care mă tot chinui de săptămâni…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *