#MOTIVAȚIONAL: REINVENTAȚI-VĂ ORI DE CÂTE ORI ESTE NECESAR

Foto: Pixabay

Astăzi am văzut lacrimi. Nu de bucurie, ci acele lacrimi de tristețe. De durere, cauzată de neputința depășirii propriilor limite. Iar aceste lacrimi sunt profund sfâșietoare având în vedere că strădania a fost la nivel maxim. Iar când ele curg din ochii copiilor, nu poți decât să încerci să empatizezi cât mai mult posibil, deși noi suntem adulți și am uitat cât de fragile sunt sufletele lor.

Astăzi am văzut și supărare. Și nervozitate. Și dezamăgire. Toate în privirile părinților. Încurajările aveau doar iz diplomatic, mai mult spuse deoarece intră în datoria fiecărei mame sau a fiecărui tată de a-și susține copilul în cazul eșecurilor. Dar percepția de apăsare emoțională plutea în acea sală de examinare precum aburul într-o baie după ce ai făcut un duș fierbinte.

Dar astăzi am văzut și determinare. Puțină! Nu suficientă încât să-mi lase senzația mulțumitoare a faptului că la un an de la examenul meu de 2 Dan într-adevăr noua generație care se formează o poate depăși pe precedenta. Să nu fiu înțeles greșit! Nu e vorba de calitățile fizice; acestea se formează. Nu e vorba nici măcar de talent; acesta contribuie prea puțin la succesul unui sportiv. Este despre pregătirea psihologică pentru viață. Iar artele marțiale ar trebui să formeze mentalități puternice, care pot privi cu detașare o reușită și cu implicare un eșec. Iar baza acestei gândiri sănătoase o formează în principal familia și abia mai apoi antrenorii. Doar buna colaborare a acestor două părți constituente ale psihicului unui copil va contribui la realizarea unui adult cu valori morale. Dacă fiecare și-ar face datoria, n-ar mai exista vinovați, fiindcă atât victoriile, cât și înfrângerile ar fi asumate de toți factorii implicați. Deoarece niciodată nu este doar o singură persoană căreia să i se atribuie un succes, cum niciodată numai una vinovată de un eșec.

Așadar, dragi practicanți ai stilului de arte marțiale Ashihara-Karate, percepeți lucrurile în așa fel încât să conștientizați că tot ce primiți în viață, cu bune și cu rele, face parte din drumul fiecăruia și contribuie la definirea fiecăruia ca om. Nu vă îmbătați cu apă rece atunci când obțineți o victorie, pentru că mâine e posibil ca acest fir care vă susține să se rupă, iar impactul să nu aibă amortizare, ceea ce va face ca pe viitor să trăiți din simple amintiri. Dacă azi sunteți fericiți, bucurați-vă! Însă doar astăzi, deoarece mâine trebuie să uitați și s-o luați de la capăt, precum un începător. Iar în felul acesta veți reuși de fiecare dată!

Nici nu dramatizați eșecurile. Acestea vă arată golurile pe care trebuie să le umpleți. Și fiți responsabili! Începeți să vă analizați voi pe voi înșivă pentru a vă cunoaște cu adevărat și a vă perfecționa. E grea lupta aceasta, fiindcă e necesar să apreciați calitățile, dar să nu vă lasați copleșiți de orgoliu, și să acceptați defectele ca făcând parte din personalitatea voastră și să încercați să le micșorați influența asupra percepției despre propria persoană.

Deși pare de necrezut, eu vă cunosc pe fiecare în parte! Poate nu vă știu numele, dar uitându-mă timp de trei ore la voi am ajuns să vă observ potențialul minunat pe care-l aveți. Iar toate stările prin care treceți le-am experimentat la rândul meu. Și vă pot exemplifica. La prima competiție organizată de clubul Impression, în 1999, am fost vedetă. Sportivul care a obținut cele mai bune rezultate! Bineînțeles că mi s-a urcat la cap, mai ales că toți colegii mei mă priveau cu admirație, antrenorii nu se mai opreau din laude, iar anul următor am intrat pe tatami atât de sigur pe mine că voi câștiga încât am fost descalificat în sferturile de finală de însuși sensei (Petrică Bulmagă). Am fost dezamăgit de el, de mine, de oricine, dar am continuat să merg la antrenamente pentru că o pasiune nu trebuie abandonată la ivirea primului obstacol. De asemenea, știți cât timp a durat să câștig prima competiție națională de kata individual? 21 de ani. De la 11 ani (vârsta la care am început să practic karate) și până la 32 de ani. Eram deja campion mondial la această probă, performanță obținută cu cinci ani înainte de a-mi completa vitrina și cu această medalie lipsă. A fost o confruntare grea, iar în cele din urmă am ajuns la baraj cu bunul meu prieten Mihai Paraschiv. Eram conștient că pornesc cu șansa a doua, dar înainte de a intra pe tatami mi-am zis că trebuie să mă bucur de emoțiile avute atunci și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit o asemenea bucurie la ultima mea competiție la care hotărâsem să particip. Când am văzut decizia arbitrilor (3 la 2 în favoarea mea), nu mi-a venit să cred; mi-am pus mâinile în cap, mi-au dat lacrimile și tremuram. După atâta timp mi se îndeplinise dorința, și anume să câștig absolut toate probele existente la campionatele naționale. Vă doresc tuturor să aveți puterea de a vă reinventa ori de câte ori este necesar.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *